Mamalicichi

Dintr-un motiv care imi scapa ne-am simtit cu toti jigniti de apelativul folosit de bravul intelectual Stoichkov inaintea meciului cu Romania. O fi fost tonul folosit? Ore daca auzeam un "sarmalicichi" pe acelasi ton eram la fel de iritati? Nu de alta, dar parca de fiecare data cand e sa ne laudam cu ceva in fata strainilor, ne laudam in primul rand cu bucataria traditionala, si le punem pe masa sarmale cu...ei da...mamaliga.

Cateodata am impresia ca noi ca si natie suntem inca undeva in perioada copilariei timpurii. Abia am terminat cu scutecele (desi ne mai scapam pe noi asa, ocazional) si avem impresia ca suntem mari, suntem adulti si asa ar trebui sa fim tratati. Plangem cand facem buba, dar Doamne fereste sa auzim de la cineva "plangaciosule" ca ii sarim la gat.

Mie imi place mamaliga. Nu imi trezeste vreun sentiment caldut in zona perineala faptul ca noi romanii facem mamaliga si nici nu cred ca am vreun merit roman fiind ca acum foarte mult timp au existat niste baieti pe care ii chema Coanda, Paulescu, Stefan cel Mare sau Decebal, au trecut si ei pe la Obor, au vazut Marea Neagra sau s-au plimbat prin Sinaia, au inventat cate ceva, s-au luptat pentru ceva. Nu vad de ce as fi mandru ca mama care este romanca s-a intalnit cu tata care este roman si s-au luat si uite ce minune de baiat au facut.

Dar imi place mamaliga.

Au trecut multi ani pana am reusit sa fac o mamaliga buna. Neavand un tuci si un foc de lemne in apartament, sansele ca aruncand un pumn de malai intr-o oala cu apa in fierbere sa obtin mamaliga pe care o stiam de la tara erau mici.

Dupa multe incercari mi-am amintit bucatele din procesul prin care trecea mamaliga pana la facere (cred ca mai degraba asa ar avea sens sa folosim falsa mandrie nationala in care ne balacim acum: sa incercam sa ne amintim ce au facut cei dinainte, cum au facut, sa incercam sa replicam apoi sa facem la fel de bine sau mai bine. pana atunci, vorba doamnei care pana la urma ne reprezinta ca natie: ciocu mic ca acum noi suntem la putere!). Si cred ca am ajuns la o varianta destul de aproape de ceea ce cautam.
Ieri seara imi placea mamaliga.

Am pus apa la fiert, am pus niste sare, am asteptat sa dea in clocot si am turnat niste malai mestecand cu telul ca sa nu faca cocoloase. Nu mult malai. Cat sa se ingroase apa un pic. Am lasat sa fiarba cateva minute pana a devenit de consistenta terciului (pentru cei care nu stiu, chiar acesta este terci-ul traditional. se mai adauga niste zahar in acest moment din procesul tehnologic si ai obtinut terci).

Am dat focul mic mic mic, atat cat sa continue sa fiarba dar sa nu mai arunce proiectile de terci incins (care daca te nimeresc, bucurie mare. se lipesc de mana cum se lipeste cauciucul incins) si am adaugat din nou malai in ploaie peste terci, amestecand cotinuu, pana cand a devenit aproape vartos. Ideea este sa ii mai lasi niste apa si sa o lasi sa scada la foc mic, amestecand, astfel incat malaiul sa aiba timp sa se fiarba. Daca daugi prea mult, se intareste imediat si obtii un fel de malai cu apa intarit.

Cand era aproape gata am adaugat in mamaliga cascaval afumat ras. Sa nu va fie frica sa experimentati, sa completati mamaliga cu ce va trece prin cap. Puteti sa ramaneti la varianta de mamaliga clasica cu rol de garnitura la mancarea principala sau puteti fi inventivi si veti descoperi cat de darnica in senzatii poate fi.

Am stins focul si am amestecat cascavalul, imbatandu-ma usor in aburii cu miros de afumatura si desfatandu-mi ochii cu firele de cascaval topit ce imbratisau mamaliga la fiecare trecere cu lingura de lemn.
Am pus cateva linguri de mamaliga in farfurie si am turnat deasupra smantana.

V-as putea descrie cum se topeste usor cascavalul aprope lichid pe limba, cum complimenteaza gustul arhaic al mamaligii si iti umple cerul gurii de bucurie si cum le stinge pe toate si le intregeste smantana rece si untoasa.

Dar mai bine va arat ce a iesit si va las sa incercati si voi.



PS: o sa spun fara urma de regret: Stoichkov, fratele meu balcanic cu ceafa lata si cu negatii afirmative, eu sunt mamalicichi!

Caramel

Si pentru ca azi ma simteam pacatos pana la capat, mi-am luat si o prajitura si am mancat-o seara. Merit. Cele doua kg in plus de acum doua zile au disparut cum au si venit (nutritionista stieeeee: pui repede, trebuie sa dai repede jos).

Am mancat o prajitura deosebita din care nu mai mancasem pana acum. Se numeste Caramel si am gasit-o la o cofetarie mica de Pantelimon. Deosebita, v-o recomand. Este o crema de consistenta tortului diplomat cu nuca maruntita, un blat subtire cu cacao si un strat de caramel desupra. Combinatia este foarte reusita (de altfel clasica, regasita si in alte prajituri in diferite proportii, dar aceasta a fost facuta foarte bine).

O sa mai trec pe acolo sa vad ce mai fac bun.

Chinezii sa traiasca

Imi place bucataria chinezeasca. Sau mai bine zis asiatica. Nu sunt destul de scolit in a sti diferenta intre bucataria chinezeasca, japoneza sau vietnameza, asa ca numesc generic mancare chinezeasca atunci cand fac ceva de genul a ce am facut in seara asta.

Am gasit ghimbir proaspat asa ca gandul mi-a zburat la chinezarii. Partea cea mai placuta atunci cand gatesc in stil chinezesc este ca nu trebuie sa imi bat capul prea mult cu ingredientele. Daca am un condiment care imi aduce ideea de chinezesc, orice am prin frigider merge.

Ca sa intelegeti mai usor, ideea mea de mancare chinezeasca este: combinatii complexe de arome, culori si texturi preparate foarte simplu. Uita-te ce ai in frigider, vezi ce se poate cali, taie ingredientele cat mai lungi si subtiri, gateste-le astfel incat sa fie nici crude nici patrunse si combina cu ceva neutru (orez, taitei).

Pe scurt: aveam in frigider un piept de pui, niste ardei gras rosu, ciuperci, o conserva de porumb de lapte (nici acum nu stiu daca e o specie separata sau e porumb abia crescut...si nici nu prea ma intereseaza), marar.

M-am apucat sa tai marunt cele de mai sus, plus ghimbirul de la care a pornit totul, niste usturoi (ambele taiate feliute subtiri) si niste ardei iute. Pentru ca imi plac aromele asiatice, am intotdeauna in bucatarie sos de soia si sos de peste.



Pregatirea ingredientelor a durat cam 10 minute. Am luat o pauza scurta sa ma uit la televizor, timp in care am lasat niste apa sa dea in clocot.

La prima pauza publicitara am aruncat taitei in apa care firbea, am incins repede tigaia, am pus niste ulei de masline, am aruncat gimbirul, usturoiul si ardeiul iute sa se caleasca un pic, apoi puiul taiat fasii mici. 30 de secunde amestecat pe foc rapid, aruncate ciupercile, lasate un minut cu capac sa isi lase un pic de apa (nu prea mult, trebuie sa fie totusi semicrude). Hop si ardeiul gras taiat felii si porumbul de lapte, calit inca 30 de secunde, sos de soia, o lingurita de sos de peste pentru gust, lasat sa dea in clocot, stins focul, aruncat mararul tocat, amestecat si gata!

Taiteii tocmai erau fierti (se lasa la fiert 2-3 minute) si pauza publicitara tocmai se terminase. Pentru Lex: asa de repede se poate gati, nu trebuie sa comanzi mancare, si iti ramane si pentru a doua zi sa iei la birou.... :-)

Am pus taiteii in farfurie, am turnat deasupra combinatia din tigaie, am turnat un pahar de vin, am atasat betisoarele si m-am retras sa savurez in tihna, ca incepea meciul.



Ce urmeaza nu este pentru cei la regim:

De fiecare data cand fac ceva cu piept de pui, dupa ce mananc ce am gatit, ma complac in pacatul de a manca pielea prajita. E tabu, e plina de grasime si e cel mai nesanatos mod de a o gati, dar.......mmmmmmmmmmmmmmmm!

Cimbrisor

Branza cu rosii. In dimineata asta mananc branza cu rosii.

Simplu. Delicios. Sanatos. Combinatia asta o pun in topul preferintelor mele alaturi de slana afumata cu ceapa.



Nu stiu lucruri mai simple si mai gustoase ca cele doua. Ca o partida de sex dimineata cand te grabesti sa pleci la serviciu si o atingere intamplatoare te face sa arunci hainele de pe tine si sa mai zabovesti putin.

Branza este o telemea de oaie (iau in fiecare saptamana din piata Obor, de la o doamna din Teleorman. Este cea mai buna telemea pe care am mancat-o in ultimii ani, nu are nimic de a face cu bucatile de cauciuc din comert) iar rosiile sunt absolut delicioase, carnoase, usor dulci si cu un pigment arzator, asa cum le stiu din copilarie cand ma furisam in gradina la tara, le luam direct de pe araci si le mancam ca pe mere.

Pentru ca fiecare masa trebuie sa fie diferita pentru mine, am pus putin cimbrisor, o continuitate pe care am dat-o mesei de seara trecuta. Aroma pe care o da cand zdrobesti intre dinti frunzele proaspete si floricelele iti umple gura, amesteca sinceritatea rosiilor si a branzei intr-o senzatie care ramane pe cerul gurii si in sinusuri cateva ore dupa ce ai terminat.

Branza cu rosii. Simplu.

Azi mananc sanatos

La fiecare o saptamana sau doua ma apuc din nou sa mananc sanatos. Nu ca in rest nu as face-o, dar imi permit, pofticios fiind, abateri de la reguli, pana cand constat ca am mai luat un kilogram sau doua in greutate, si trebuie sa recuperez.

In ultimii 4-5 ani de zile am avut probleme cu greutatea. Cunoasteti toti povestea, lucru in multinationala, stil de viata haotic, mancat prostii la exact orele cele mai nepotrivite...si hop, ai 20 kg in plus si nu sti ce sa faci. Mai ales daca esti gurmand, gatesti tot ce iti vine in cap, si poftesti tot timpul.

Asa ca anul trecut am intrat la regim. De fapt impropriu spus regim. Am lucrat cu o nutritionista extraordinara care a reusit sa imi explice cum functioneaza corpul uman si cam cum ar trebui sa il hranim. Sunt genul de om care trebuie sa inteleaga de ce face ceva si cum functioneaza ceea ce face, si ea a stiut sa imi explice. Asa ca in trei luni am dat cele 20 de kg jos si acum am deja 9 luni de cand ma mentin fara probleme la o greutate corecta.

Asta s-a intamplat in primul rand pentru ca am invatat sa adaptez stilul in care gateam la noile reguli pe care le-am invatat. Si din frustrarea initiala pe care am avut-o cand am aflat cam cum trebuie sa mananc de acum incolo, am ajuns la a-mi da seama ca pur si simplu am deschis o noua etapa de inovatii in bucatarie. Aveam voie sa gatesc tot ce imi trecea prin cap, insa dat fiind noile reguli, aveam si mai mult loc de imaginatie.

Revenind la ziua de azi, cantarul spune ca ar fi bine sa fiu atent, asa ca m-am dus la frigider sa vad ce optiuni am. Din fericire de cand cu schimbarea stilului de a manca, frigiderul meu vede multe legume (pe care pana atunci le stia doar din poze).

Aveam o telina. Ok. Gust usor lemnos, placut totusi, textura fibroasa.....ce as putea face?
M-am imbracat si am plecat spre piata. De cand am hotarat sa cumpar cat mai putin posibil din supermarket, mi-am descoperit placerea de a ma plimba prin piata, de a vedea ce e proaspat, ce ma atrage. Umblu teleleu cateva zeci de minute, vad ce e pe tarabe, si incerc sa imi inchipui ce as putea sa fac cu ele. Si cand mi se pare ceva interesant, cumpar.

Azi m-am oprit la rosii. Rosii romanesti, cu aspect neregulat ca mainile batatorite ale bunicii, rosii care spun "n-oi fi eu fotomodel, dar stai sa vezi ce senzatii pot sa iti ofer".
Si cum ieri am fost un pic frustrat de lipsa de verdeturi, am bagat si patrunjel, marar si leustean de la o batranica plina de bunatate in priviri (poate m-am pacalit, dar cred ca ea chiar le cultiva, nu parea sa aiba nimic de a face cu "reselerii" bronzati de la celelalte tarabe). Si cand sa plec, vad o legatura de cimbru.

Cimbru verde, proaspat, cu floricele mov, cum culegeam cu bunica Maria in copilarie cand umblam bezmetici prin muntii Caraiman dupa plante medicinale (ne facea ceai din cimbru, din coada soricelului, coada calului si cate si mai cate). Avea un curaj si o hotarare nepamanteasca, ea singura cu trei copii bezmetici de 5-8 ani dupa ea, prin paduri, plimbandu-ne si cautand plante. Doamne ce copilarie ne-a oferit...ce pacat ca nu mai este cu noi.

Am luat si legatura de cimbru nestiind prea bine ce o sa fac cu el, dar parca prea mi-a trezit amintiri.
Am mai luat niste ardei iuti mari, rosii. Trec printr-o perioada in care simt nevoia sa mananc picant si mi s-a parut o idee buna.

Am ajuns acasa si am pus ardeii pe tabla sa se coaca. Deja ma simteam bine (am avut o zi mai incarcata si nu foarte pozitiva, dar o data ce intru in bucatarie si ma apuc de gatit, parca uit de toate). Culoarea lor rosie intensa in contrast cu negrul arsurii incepuse sa imi lase apa in gura.



La momentul acesta nu stiam inca ce vreau sa fac, imi placea doar ideea de ardei iuti copti, asa ca am incropit repede un plan. Azi simteam nevoia de gusturi si texturi care sa contrasteze. Asa ca am ras prin razatoarea mare telina, si am pus-o la fiert. Nu mult. Cat sa isi dezvolte putin gustul si sa isi piarda din fibra, dar destul de putin cat sa ramana crocanta.
In oala care fierbea am aruncat doua rosii pe care le-am dat intr-un clocot apoi le-am decojit si taiat bucati maricele, cam cat de doua la o inghititura.



Am luat o capatana de usturoi din care am curatat vreo 4 catei, i-am pisat si i-am amestecat cu ardeii copti pe care ii taiasem marunt. Lucrurile deveneau interesante. Aveam textura moale de la rosii, crocanta de la telina, gust dulce de la amandoua, iuteala de la ardei si gustul care le completa pe toate, usturoiul.



Am pus intr-o farfurie rosiile taiate si telina usor fiarta si scursa. Imi trebuia ceva care sa le lege de restul aromelor, care sa le dea un pic de curgere si in acelasi timp sa inmoaie si sa improspateze iuteala ardeilor si gustul de usturoi. M-am dus din nou la frigider sa vad ce as putea folosi. Smantana! Perfect. Desi aici incalc un pic regulile de nutritie, as zice ca beneficiul este mai mare decat neajunsurile, deci corporatist si managerial gandind, am purces la a face un sos din smantana, ardei si usturoi. Si ce merge bine cu un sos de smantana care vrei sa aiba rolul de a aduce prospetime si alinare pe limba intr-o mancare picanta?

Niste lamaie, stoasca numai atat cat sa deschida glandele salivare dar sa nu acidifieze prea mult sosul.
Aveam nevoie de o incheiere in forta, si cum obtinusem deja contrast de gust si textura, mai lipsea cel vizual. Aici intervine patrunjelul, ca nu l-oi fi luat doar sa ii fac in ciuda orezului de ieri.



Totusi parca inca lipsea ceva. La o mancare pe care o savurezi ar trebui sa ii atasezi o poveste......si atunci am stiut de ce luasem cimbrul. Cateva flori minuscule mov si cateva frunze i-au dat viata. Era gata!



Cum a fost? Ar trebui sa incercati o data.

Si poate in loc de cimbru sa puneti ceva ce va spune voua o poveste, ceva ce completeaza pentru voi sufletul mancarii.

Noapte buna!

Ciuperci

Sunt fascinat de ciuperci. Le-as manca in orice forma ar fi gatite. Primele mele amintiri despre ciuperci sunt din vacantele de la tara, undeva in Dambovita. Plecam cu bunica sa strangem "crosnii" (fascinant cuvant) de lemne pentru casa, si pe drum culegeam ciuperci.

Bunica le stia pe toate, pe care desigur nu mi le mai amintesc, dar doua mi-au ramas in minte si in suflet.
Prima este Painea pamantului. Absolut delicioasa. Un fel de un fel de truf a saracului, fara tenta de aristocratie a acesteia.



Se mananca direct de pe pamant, stersul de turul pantalonilor sau cu podul palmei fiind optional. Este carnoasa, cu gust usor de alune si cu un pigment foarte puternic, galbui, care ramane ca marturie a ospatului pe varfurile degetelor si pe buze.

A doua este buretele. O lume de gusturi care asteapta sa fie descoperite cu putina imaginatie in fata masinii de gatit. Cea mai delicioasa forma in care le-am mancat, incredibila prin simplitatea ei, este bureti trasi in tigaie cu putin ulei, pe foc de lemne in soba milenara a bunicii, cu usturoi pisat. Am mancat asa ceva ultima oara acum probabil 20 de ani, dar gustul mi-a tramas intiparit in fiecare papila gustativa de parca abia am terminat de mancat.

Aseara mi-am luat ciuperci.

Obisnuitele champignon, care au calitatea de a fi foarte usor acomodate cu orice fel de ingrediente pe care le ai prin bucatarie. Si cum foarte mult timp nu aveam la dispozitie, am pus la fiert o spinare de pui, am taiat repede o ceapa si ciupercile (nu ma intrebati de cantitati, habar nu am. dupa cum am spus nu am facut vreo scoala, ochiul, mana si instinctul sunt singurele care lucreaza la mine) si le-am aruncat intr-o oala cu niste ulei. Le-am lasat sa scada pana au devenit usor rumene si am aruncat doua maini de orez (orez ordinar. are calitatea de a isi lasa amidonul si ingroasa sosul. unii spun ca nu ar fi bine, dar hei, ma bazez pe ce imi place...).
Cand orezul a devenit usor sticlos l-am stins cu fiertura de pui, am pus sare cat pentru mine (nu faceti asa ceva acasa! mananc foarte sarat si rinichii mei stiu asta), am adaugat carnea de pui cat am putut sa scot de pe spinarea fiarta, si l-am lasat la foc mic pe o tabla, sa scada, amestecand din cand in cand.
Mi-a luat cam o jumatate de ora. Ar fi mers niste patrunjel tocat, dar conditia esentiala pentru asa ceva este sa ai in casa patrunjel...asa ca m-am multumit cu ce aveam.

Rezultatul? Delicios. Orezul un pic cremos, cu gustul de pui pe care mi-l amintesc din copilarie cand gatea mama cate un pilaf (asa se numea rizotto prin anii '80...) si cu aroma de ciuperci pe care si-o trage orezul la fierbere. Un vin rosu demidulce de la fratii nostri de peste Prut, a desavarsit cina.




Ar fi mers cu siguranta foarte bine patrunjelul. I-ar fi dat a o prospetime, i-ar fi deschis putin gustul si ar fi incantat si ochiul cu contrastul verde - brun, dar pana la urma mancarea este o experienta care iti lasa intotdeauna loc de viitoare completari.