Sunt fascinat de ciuperci. Le-as manca in orice forma ar fi gatite. Primele mele amintiri despre ciuperci sunt din vacantele de la tara, undeva in Dambovita. Plecam cu bunica sa strangem "crosnii" (fascinant cuvant) de lemne pentru casa, si pe drum culegeam ciuperci.
Bunica le stia pe toate, pe care desigur nu mi le mai amintesc, dar doua mi-au ramas in minte si in suflet.
Prima este Painea pamantului. Absolut delicioasa. Un fel de un fel de truf a saracului, fara tenta de aristocratie a acesteia.
Se mananca direct de pe pamant, stersul de turul pantalonilor sau cu podul palmei fiind optional. Este carnoasa, cu gust usor de alune si cu un pigment foarte puternic, galbui, care ramane ca marturie a ospatului pe varfurile degetelor si pe buze.
A doua este buretele. O lume de gusturi care asteapta sa fie descoperite cu putina imaginatie in fata masinii de gatit. Cea mai delicioasa forma in care le-am mancat, incredibila prin simplitatea ei, este bureti trasi in tigaie cu putin ulei, pe foc de lemne in soba milenara a bunicii, cu usturoi pisat. Am mancat asa ceva ultima oara acum probabil 20 de ani, dar gustul mi-a tramas intiparit in fiecare papila gustativa de parca abia am terminat de mancat.
Aseara mi-am luat ciuperci.
Obisnuitele champignon, care au calitatea de a fi foarte usor acomodate cu orice fel de ingrediente pe care le ai prin bucatarie. Si cum foarte mult timp nu aveam la dispozitie, am pus la fiert o spinare de pui, am taiat repede o ceapa si ciupercile (nu ma intrebati de cantitati, habar nu am. dupa cum am spus nu am facut vreo scoala, ochiul, mana si instinctul sunt singurele care lucreaza la mine) si le-am aruncat intr-o oala cu niste ulei. Le-am lasat sa scada pana au devenit usor rumene si am aruncat doua maini de orez (orez ordinar. are calitatea de a isi lasa amidonul si ingroasa sosul. unii spun ca nu ar fi bine, dar hei, ma bazez pe ce imi place...).
Cand orezul a devenit usor sticlos l-am stins cu fiertura de pui, am pus sare cat pentru mine (nu faceti asa ceva acasa! mananc foarte sarat si rinichii mei stiu asta), am adaugat carnea de pui cat am putut sa scot de pe spinarea fiarta, si l-am lasat la foc mic pe o tabla, sa scada, amestecand din cand in cand.
Mi-a luat cam o jumatate de ora. Ar fi mers niste patrunjel tocat, dar conditia esentiala pentru asa ceva este sa ai in casa patrunjel...asa ca m-am multumit cu ce aveam.
Rezultatul? Delicios. Orezul un pic cremos, cu gustul de pui pe care mi-l amintesc din copilarie cand gatea mama cate un pilaf (asa se numea rizotto prin anii '80...) si cu aroma de ciuperci pe care si-o trage orezul la fierbere. Un vin rosu demidulce de la fratii nostri de peste Prut, a desavarsit cina.
Ar fi mers cu siguranta foarte bine patrunjelul. I-ar fi dat a o prospetime, i-ar fi deschis putin gustul si ar fi incantat si ochiul cu contrastul verde - brun, dar pana la urma mancarea este o experienta care iti lasa intotdeauna loc de viitoare completari.
Bunica le stia pe toate, pe care desigur nu mi le mai amintesc, dar doua mi-au ramas in minte si in suflet.
Prima este Painea pamantului. Absolut delicioasa. Un fel de un fel de truf a saracului, fara tenta de aristocratie a acesteia.
Se mananca direct de pe pamant, stersul de turul pantalonilor sau cu podul palmei fiind optional. Este carnoasa, cu gust usor de alune si cu un pigment foarte puternic, galbui, care ramane ca marturie a ospatului pe varfurile degetelor si pe buze.
A doua este buretele. O lume de gusturi care asteapta sa fie descoperite cu putina imaginatie in fata masinii de gatit. Cea mai delicioasa forma in care le-am mancat, incredibila prin simplitatea ei, este bureti trasi in tigaie cu putin ulei, pe foc de lemne in soba milenara a bunicii, cu usturoi pisat. Am mancat asa ceva ultima oara acum probabil 20 de ani, dar gustul mi-a tramas intiparit in fiecare papila gustativa de parca abia am terminat de mancat.
Aseara mi-am luat ciuperci.
Obisnuitele champignon, care au calitatea de a fi foarte usor acomodate cu orice fel de ingrediente pe care le ai prin bucatarie. Si cum foarte mult timp nu aveam la dispozitie, am pus la fiert o spinare de pui, am taiat repede o ceapa si ciupercile (nu ma intrebati de cantitati, habar nu am. dupa cum am spus nu am facut vreo scoala, ochiul, mana si instinctul sunt singurele care lucreaza la mine) si le-am aruncat intr-o oala cu niste ulei. Le-am lasat sa scada pana au devenit usor rumene si am aruncat doua maini de orez (orez ordinar. are calitatea de a isi lasa amidonul si ingroasa sosul. unii spun ca nu ar fi bine, dar hei, ma bazez pe ce imi place...).
Cand orezul a devenit usor sticlos l-am stins cu fiertura de pui, am pus sare cat pentru mine (nu faceti asa ceva acasa! mananc foarte sarat si rinichii mei stiu asta), am adaugat carnea de pui cat am putut sa scot de pe spinarea fiarta, si l-am lasat la foc mic pe o tabla, sa scada, amestecand din cand in cand.
Mi-a luat cam o jumatate de ora. Ar fi mers niste patrunjel tocat, dar conditia esentiala pentru asa ceva este sa ai in casa patrunjel...asa ca m-am multumit cu ce aveam.
Rezultatul? Delicios. Orezul un pic cremos, cu gustul de pui pe care mi-l amintesc din copilarie cand gatea mama cate un pilaf (asa se numea rizotto prin anii '80...) si cu aroma de ciuperci pe care si-o trage orezul la fierbere. Un vin rosu demidulce de la fratii nostri de peste Prut, a desavarsit cina.
Ar fi mers cu siguranta foarte bine patrunjelul. I-ar fi dat a o prospetime, i-ar fi deschis putin gustul si ar fi incantat si ochiul cu contrastul verde - brun, dar pana la urma mancarea este o experienta care iti lasa intotdeauna loc de viitoare completari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu